luni, 24 noiembrie 2008

Ochii lui Oedip

Strivită sunt, Doamne,
sub talpa gândurilor,
sub lumea rece
şi atât de singură...

îmi e dor de cuvinte...
să le aud,
să le simt cum alunecă
vibrant pe corzile vocale.

îmi e dor de mine
când îţi spuneam te iubesc
şi zâmbeai.

îmi e dor de mirosul
păturii în care stăteai
ghemuit...

îmi e dor să mă simt
ca un fulg în bătaia
iubirii, nestingherită de umbrele
ce se izbesc acum de vertebrele mele.

îmi simt oasele ascuţite,
cu tăiş de oţel
cum îmi sfredelesc carnea,
inima, creierul, mintea...
îmi străpung sufletul.
fâşii fine din ceea ce sunt
zboară în vânt,
îmbătate ca firele de polen
de dorinţa de a se multiplica,
de a fecunda ochi de oameni,
de a crea ochi, cât mai mulţi ochi
ca să vadă nevăzutul...
şi după aceea să fie scoşi
ca ochii lui Oedip....
pentru că ochii au văzut
prea mult
şi au înţeles
prea puţin....
de aceea ei nu pot fi decât
ORBI...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog