duminică, 23 noiembrie 2008

Păpuşarul nebun

Păpuşarul nebun
trage de sfori...
sforile sunt prelungiri
groteşti
ale fiinţei lui,
degete descărnate
ce conduc destinul
unei marionete.
ea...tăcută...
îşi ascultă stăpânul....
doarme, mănâncă,
respiră, iubeşte
când i se spune.
ea nu stie şi nu poate fi
liberă.
căci din umbră
degete nevăzute
o aruncă în viaţă.
sufletul ei zace în supunere...
doar trupul îi zvâcneşte,
fiecare spasm fiind o altă sfoară trasă.
păpuşarul nebun o iubeşte...
de aceea nu îi poate da drumul...
carnea lui se contopeşte
cu mâinile, picioarele şi gâtul ei...
o iubeşte pentru că e a lui....
pentru că ea îi aparţine...
pentru că el poate face orice cu ea.
sforile o rănesc,
îi taie pielea fină,
o dor cumplit....
dar ea tace...
pentru ca nu i s-a spus încă
să vorbească...
căci ea...la rândul ei....
îşi iubeşte păpuşarul...
pentru că îi aparţine....
pentru ca pe sfori musteşte sângele ei
alături de al lui.
sunt legaţi epidermic,
hemoragic
de trupuri.
sufletele lor,
închise cu cheia uitării
sub stratul de oase, muşchi şi piele,
nu îşi dau seama
de absurdul relaţiei lor.
el stăpân, ea supusă....
se iubesc,
depind existenţial unul de celălalt...
au uitat cine pe cine a creat....
L-au uitat...
şi acum se au doar unul pe celălalt...
el stăpân, ea supusă....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog