duminică, 25 ianuarie 2009

Mă crezi?

mă crezi când îţi spun
că ceea ce tu simţi,
eu simt multiplicat la infinit?
mă crezi când îţi spun
fără cuvinte, cu-n sărut,
că fiinţa mea
e fără sens
dacă tu nu eşti?...
dacă tu nu eşti...
ar fi o lume
cu un Om mai puţin...
cu un Om mai puţin...

n'am putut niciodată înţelege
ce înseamnă cuvântul noi,
înainte de noi...

joi, 22 ianuarie 2009

Cântă-mi

să fug spre tine
nu pot.
mi-s frânte oasele,
mi-s uscate buzele
de arşiţa
suferinţei tale...
să te chem
aş vrea.
dar mi-e mută gura...
strig...
dar numai prin suspin.
aşteaptă-mă
acolo unde timpul trece pentru tine...
să îţi iau mâna...
să ţi-o sărut
ca alinare...
mi-s frânte gândurile...
uscată mi-e fiinţa...
cu tine departe...
cu mine prea aproape
de mine...

cântă-mi, usor, în vis...
cântă-mi nemurirea...
îndulceşte-mi auzul
cu glasul tău de alăută...
aşa cum mi te-aduc aminte
dintru început...

ia-mă în braţe
şi aruncă-mă spre cerul nostru...
cerul nostru...
senin la răsărit,
însângerat la apus...

sparge cu glasul tău
cristalul suferinţei....

marți, 20 ianuarie 2009

De'o fi păcat

splendoare şi parfum de tei
mă învăluie în îmbrăţişarea ta...

de'o fi păcat
nu ştiu...
dar te vreau
cu totul...
cu început
şi sfârşit,
cu bine
şi rău,
cu cădere
şi pocăinţă...

de'o fi păcat
nu ştiu...
dar glasul tău
mă'mbată
cu sunetul adânc
al firii tale...

de'o fi păcat...
nu ştiu...
de cele neştiute
mă căiesc...

luni, 19 ianuarie 2009

Mă lepăd

fiinţă tulburătoare...
mi-ai pătruns adânc în sânge,
m-ai muşcat de gânduri...
cu zâmbet seducător
şi fapte line
faci nefăcutul
să se întâmple...
pleacă!...
nu îmi întuneca cerul,
nu îmi fura glasul de copil...
lasă-mă!
în lupta mea cu sine...
mă lepăd de tulburarea ta...
mă lepăd...de mierea ta otrăvită..
mă lepăd de aripa ta ruptă...
ieşi!...
fum de pucioasă...
mi-ai amărât trupul...
m-ai lăsat să mă scufund...
ca un criminal de suflete...
mă lepăd...
de tot răul
şi de toată întinarea...
acum...cât încă mai bat secundele,
cât timpul e timp....
cât omul e om...
cât ispita e mai tare...
cu atât mai mult...
mă lepăd...

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

am aripi frânte...
nu mă lasă să zbor...
să îmi respir libertatea
în liniştea gândurilor mele.
nu imi pot duce peste norii fiinţei
povara grijii lumeşti...
îmi adun fâşiile trupului
pentru a-mi închide bine sufletul
în locul unde nimeni nu poate intra...
numai El...
numai el...
fiinţe dulci
care mă vindecă
de rănile luptei cu Totul...
timpul nu mai e...
ne grăbim....încet...
spre moarte...
în căutarea unei secunde de fericire
pierdem ani...
dăm totul pentru puţin...
sunt lucruri pe care nu le poţi negocia...

vineri, 16 ianuarie 2009

ca-ntr-un sarcofag zace mumificat
Timpul...
fragil...împăienjenit...îmbălsămat
cu miresme vechi
şi uitate.
uneori, timpul însuşi,
ne uită...
ne ocoleşte
şi ne obligă să îi ţinem urma proaspătă
simt în frigul iernii parfumul mâinilor tale
prins în fulgi,
alungat de vântul depărtării
înspre plămânii sufletului meu.
închid ochii şi simt pe pleoape
mii de imagini
vechi şi arse de timp
cu amândoi.
nici nu mai ştiu când a fost,
când a trecut,
când va veni...
timpul Nostru...

duminică, 11 ianuarie 2009

El: Îmi lipseşti...
Ea: Mâine...
El: Te iubesc!
Ea: Aşteaptă-mă!
El: Până la moarte!
Ea: Vin...

Ars poetica

arta ca viciu...
poezia ca elixir de nemurire...
iubirea ca rană deschisă...

toate înlănţuie Omul
care nu e la fel cu... nimeni altcineva.

Omul. Cu O mare...
Chirurg, estet, viciat...
drogat până la comă cu ARTA sa...

ARTA care stă să nască
după ce timp de ani înainte de naşterea Omului
a stat gestantă.
În placenta ei imensă
a ascuns fătul nepreţuit...

CUVÂNTUL Omului.

Cuvânt care creşte,
după ce şi-a rupt cordonul,
după ce şi-a cicatrizat legătura cu Mama.

Creşte în Poet
şi Poetul în Cuvânt.

joi, 8 ianuarie 2009

Dedicaţie

mă cuprinde în vârful degetelor
o senzaţie caldă a atingerii mâinii tale...
privesc noaptea
şi întrezăresc în negrul său
lumina ta.
mi-au şoptit îngerii
că glasul tău se aseamănă
vocii lor neauzite.
şi am plâns.
am plâns atât de mult
încât fiinţa mea a devenit apă...
apă curgătoare
spre nordul sufletului tău.
am învăţat apoi
să îmi opresc lacrimile în zâmbet.
şi am zâmbit atât de mult
încât întreaga mea fiinţă s-a luminat...
lumină vie în trup înlănţuit de depărtare.
Am învăţat să plâng şi să zâmbesc...
pentru că ştiu...
că aşa fac oamenii care se iubesc...

duminică, 4 ianuarie 2009

Preţ

Ah! S-a înţepat în spinul uitării...
A rămas sterp, fără glas şi privire,
fără carne şi simţire,
pecetluindu-şi moartea cu ceara fierbinte a lumânării.

S-a înţepat în spinul uitării...
I-au smuls oamenii flămânzi din trup aripile.
Fiecare strop de sânge căzut îi numără îngerului morţii clipele
până la ultimul ceas al căderii...

El a căzut pentru ea...deliberat...
şi-a băut absinthul, şi-a otrăvit trupul,
pentru o clipă de fericire dulce închisă în sărutul
ce de curând l-a uitat.

Preţul iubirii e prea scump pentru cel singur,
uitat, frământat de patima atingerii celuilalt...
căderea din cerul înalt
e preţul omenesc de a uita de prea mult dor....

Faceți căutări pe acest blog