miercuri, 4 februarie 2009

ego

privesc în gol
spre oameni goi,
spre inimi moarte
şi muşcături de şarpe.
cobor scările durerii,
neînţeleasă
şi mută.

nu poate nimeni înţelege
un suflet prins
în două lumi,
mustind ca o rană proaspătă
ce îşi aşteaptă cicatricea.

mi-e timpul vindecare
şi sufletul însemnat
de biciul omenirii,
de păcat...

tresar când tălpile
îmi trec peste tăişul vieţii,
fără a o înţelege...
eu doar îmi trăiesc moartea,
aşteptând trecerea,
uitarea...

da...să uit de mine...
de numele sufletului meu...

aştept timpul să mă vindece
de mine însămi
spre devenirea
de dincolo de moarte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog