duminică, 8 noiembrie 2009

Cădere mitică

Îmi înnod fiinţa pe resturi de lume,
aşteptând la infinit fericirea din înalturi.
Lacrimi curg pe treptele omenirii,
pe obrajii ofiliţi ai moştenitorilor unor vremuri uitate.
Să vrei să te reîntorci în aburul timpurilor străvechi,
să cauţi simţurile pierdute pe drumul anilor,
asta înseamnă dorul de începuturi.
Când apele curgeau lin printre oameni
cu ochi cât întreg văzduhul.
Când scrisul era o mare taină,
când războiul era al zeilor
şi nu al oamenilor,
când pământul pe care călcai era sfânt,
un sanctuar imens dăruit fiilor cerurilor.
La început puteai atinge fericirea
în focul din pădurile neatinse de rău,
în altare deschise,
în dansuri infinite pe ritmuri de liră şi fluiere.
Cerul era atunci mai aproape de pământ
decât sunt acum obrajii tinerilor
ce se iubesc o noapte.
La început timpul stătea în loc
şi dansa în jurul focului,
ţinând copiii de mâinile
care vor ridica regate şi cuceri cetăţi.
În ritmuri de liră şi fluiere
timpul zâmbea
şi oamenii, asemenea zeilor,
erau nemuritori.

2 comentarii:

  1. Superbe ganduri draguta:)Ce mai faci?O duminica minunata:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place cum canta metafora in vers:
    Îmi înnod fiinţa pe resturi de lume,
    aşteptând la infinit fericirea din înalturi.
    Felicitari de la Vrancea!
    Lasa-ti piciorul sa alunece in "soapte" la plimbare!Te astept!

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog