vineri, 18 decembrie 2009

Apleacă-Ţi geana

Apleacă-Ţi geana spre mine, Doamne,
luminează-mi inima,
izbăveşte-mă de iadul
în care nopatea mă scufundă.

Doamne....

Doamne...

Izbăveşte-mă, rogu-te,
de nemărginita frică,
de setea de fiinţă
şi apă vie.

Ia-mă, Doamne, pe aripi
în sânul Tău preadulce.
Robul Tău plânge.

Robii Tăi plâng.
Îţi aduc lacrimi ca jertfă
şi icoane sfinte
pictate cu sângele lor.

Icoane sfinte
şi genunchi zdrobiţi
de pământul pe care cad.

Cu părul prins în fulgi de nea

Cu părul prins în fulgi de nea
alerg prin oceanul de zăpadă
spre tine.
Nu s-au inventat cuvinte
să spună
cât de mult de iubesc.
Nu pot cuprinde în vorbe
cât îmi lipseşti
şi nici nu pot explica
vreodată
teama infinită
de a te pierde
prin văzduh,
fără preaviz.
Obişnuiam să mă joc
cu cuvintele.
Credeam că prin ele
pot face orice,
pot crea lumi,
pot aduce zâmbete,
pot exprima stări
dincolo de orice raţiune.
Undeva, infinitul se termină....
Se termină pentru mine
acolo unde cuvintele
nu mai au nicio putere.
Acolo unde ele se scufundă
în teamă.
Acolo unde nici măcar literele
nu mai au sens.

luni, 14 decembrie 2009

Piatra

Ia piatra şi arunc-o în primul venit.
Te gândeşti, naiv, să ucizi păcatul,
când, precum un orb,
nu vezi urâtul suflet ce te'ndeamnă.
Ia apa şi spală picioarele lumii,
căci pământul pe care zace
e sfânt.
Ia ochiul şi scoate-l.
În întunericul cel mai adânc
au loc minuni.

duminică, 13 decembrie 2009

Baladă

Braţele tale mă-mbie
la îmbrăţişare,
gura ta
la sărutare,
glasul tău
la nemurire.

Hai cu mine,
pe coline,
printre ape,
să ne-adape
lumina soarelui
şi cuvântul Mirelui.

Du-mă toată,
pe o roată
de foc,
din lemn de soc,
pe drumul vieţii,
fără duhul tristeţii.

Soarele şi Luna
să ne pună cununa,
printre stele multe,
pe culmile-nalte,
prin aburul nopţii
şi-ngânarea dimineţii.
Aripi de îngeri
pe pleoape...
Anunţă-mă când bate ceasul,
să îmi deschid urechea
către sunetul tare al lumii.
Anunţă-mă....să îmi pregătesc inima,
să o aşez pe-o tavă de cristal,
în văzul tuturor
ce-o vor sfâşiată.
Vreau să ştiu momentul,
ca să nu plâng
şi să-mi aştern pe chip
ultimul zâmbet.
Acel zâmbet
pe care inima îl poartă,
prin care îşi duce bătăile
până la capăt.
Vreau să am ochii limpezi,
să iau chipul tău cu mine
acolo unde mă va purta inima...

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Priveşte-mă acum, ca pentru ultima oară,
căci paşii mă duc dincolo de umbră
şi rana din piept îmi dă senzaţia....
stranie....de nimeni,
de nicăieri,
de nicicând.
În rană îmi zace puţinul
ce mi-a mai rămas din mine.
Timpul trece, rece,
neiertător
şi ia în fiecare zi
ceva
din ceea ce sunt.
Firele de nisip din clepsidră
ce curg neîncetat
sunt timp din timpul meu,
fire din firea mea...
Ţi-aş spune să rămâi...
Să rămâi în nefiinţă şi în nimic
cu mine.
Dar lumea te cheamă,
în lumină,
în laude,
în împărtăşirea ta cu ea.
Tu cu ei,
eu cu mine...

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Ţi-aş ciopli o statuie din cuvinte,
şlefuită cu armonii,
după chipul tău.
Aş distruge-o înainte
de a o întrezări
ochii lumii.
Un secret cioplit,
contra legii.
Un secret între mine şi El,
dulce ca un păcat abia comis.
O spun ca pe o confesiune.
Dintr-o gură cât universul
mi se nasc versurile,
cu degete lungi, ca-n picturile lui Dali,
îmi scriu manuscrisele.
Cu ochi reci văd întunericul
ce-mi zace între coaste.

Nu pot închipui
prin cuvinte
Strigătul.
Strigătul.
Strigătul.

miercuri, 2 decembrie 2009

Ceea ce simt nu are nume,
nici rost,
nici sens,
dar poarta pata sufletului meu.
Mi s-au rarefiat gândurile
din cauza bătăilor inimii.
Glasul meu pulsează ritmic,
şi când inima-mi stă,
vorba rămâne mută.
Ei  nu înţeleg cum e să ai inimă
în locul justificărilor.
Tu, cel dincolo de porţi,
mă auzi cum cad
în genunchii-mi zdrobiţi,
dincolo de lacăt?

Mă auzi cum îmi strig orele,
cum îmi saltă inima
până la cel mai de sus gând?

Redă-mă pământului,
tu, cel ce le ştii pe toate,
redă-mă văzduhului,
tu, cel ce le vezi pe toate...

Ia-mi lacrimile şi înnoadă-le
pe firul vieţii,
ia-mi vorbele şi aruncă-le
în uitare.

Noi suntem ai lumii
şi lumea e a noastră,
căci la degetul cel mic
ne stau toate păcatele.

Vremelnici ne privim avutul,
cântând ode iubirii
în apele vieţii,
în văile morţii.

Ţi-am spus că naşterea
nu e singura care doare.
Viaţa netrăită
îţi macină lent viul.

Prietene, nu e prea târziu,
pentru ultima doză de sinceritate.
Iartă-te mai întâi de tine însuţi,
să intri veşnic
dincolo de durerea lutului
modelat pe duh.

Faceți căutări pe acest blog