duminică, 2 mai 2010

Adam

Într-un pahar din cristalul cel mai fin
stau ochii lumii
acoperiţi de pleoape reci
şi plete lungi
până la călcâiele pământului.
Scurs-au anii
până la ultima umbră a orei,
până la ultimul gând al Gânditorului.
Şi mi s-au ferecat uşile minţii
cu lacătul singurei Idei
care poate sparge cristalul
ce-adăposteşte celulele văzului universal.
Sufletu-mi caută cheia ideii,
căci fără minte
vârful spadei
e prea aproape de călcâiul fragil.
De cheia ideii am nevoie
să deznod
nodul ce leagă mintea.
Un Gânditor mi-o poate împrumuta...
fie el din piatră sau carne...
Pot învăţa graiul granitului, şi-al marmurei, şi-al calcarului
chiar dacă gura pietrelor tace.
Am munţii, martori ai călcâiului nedescântat al tărânei...
Cu ei vorbesc istorie...
Ei...
Ei mi l-au prezentat pe Adam...Pământul.....

Un comentariu:

  1. Mikaela, inclinul tau spre poezii este unul deosebit...

    Felicitari, imi place mult.

    Cu drag
    :)

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog