miercuri, 13 octombrie 2010

De vorbă cu întunericul

Mi-am privit îndelung palmele
ce-mi acopereau pupila
şi nu mă mai puteam dezlipi
de întunericul nefiresc
din plină zi.
Nu am mai văzut lumina,
nici carnea.
Doar un întuneric
numai bun de muşcat.
Ca dintr-un măr copt,
ca dintr-un fruct oprit,
ca dintr-un şarpe rău
şi-o coapsă de femeie neascultătoare.
Şi mi-am închis pleoapele,
şi mi-am acoperit ochii,
şi-am stins Soarele
cu nori de încălcare.
M-am ascuns de mine însămi
după o blană de lup,
în spatele celui făr-o coastă.
După cădere nu mi-a rămas decât o scară...
Adesea, fiecare treaptă ce o urc
îngroapă mai mult în ţărână
Scara.

4 comentarii:

  1. Daca reusesti sa te aduni din risipa de sensuri, dupa ce ai iesit, totusi din nirvana spiritului, e greu sa mai si comentezi. Poezia, din principiu, se comenteaza cu sufletul, in alter ego.

    RăspundețiȘtergere
  2. ..eu n-am indraznit sa dau un astfel de titlu unei poeme

    RăspundețiȘtergere
  3. impresionat, chiar mi-a placut ai talent

    RăspundețiȘtergere
  4. foarte frumoase versurile, ai un blog interesant

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog